Şah

Pe tabla de şah mai erau doi pioni,
Reginele-n turnuri de lucru-şi fǎceau,
Regii priveau plictisiţi la bufoni,
Iar caii pe marginea tablei pǎşteau;

Era timp de pace, fusese remizǎ
Şi pierderi de ambele pǎrţi existau,
Speranţe erau într-o nouǎ reprizǎ,
Nebunii-ntr-un colţ adunaţi se gândeau;

Au tot numǎrat şi au tot socotit,
Pǎtratele toate la numǎr erau
Egale, în schimb foarte greu de-mpǎrţit…
Pǎtratele albe mai mari arǎtau,

Aşa cǎ nebunii, cǎtând la gâlceavǎ,
(Cu toate cǎ pacea demult s-a semnat)
Îi tot injecta pe regi cu otravǎ,
Dar nu a zis unu’ cǎ-s buni de legat;

Pe tabla de şah, numai timpul trecea
Pe faţa-i lucioasǎ de lupte fǎcutǎ,
O altǎ-ncleştare de forţe-aducea,
Mai mare, mai crâncenǎ şi mai temutǎ,

Din nou i-aduna pe regi, cavaleri,
Pionii în frunte spre marea cetate,
Spre turnuri şi flamuri pierdute mai ieri,
O nouǎ revanşǎ pe viaţǎ, pe moarte,
Pe albe, pe negre…pǎtrate.

Valeriu Cercel

De-ar fi ca sa mai vin....

De-ar fi ca să mai vin cum am venit,
Să-mi dai, la fel, o zi de primăvară,
Când mi-a zâmbit cireşu-ntâia oară
De-atâta aşteptare pârguit ;

De-ar fi să mai păşesc cum am păşit,
Întinde-mi lutul prispei sub picioare,
Şi-n roua toamnei să deschid cărare
Miresmelor de fân proaspăt cosit ;

Ca să tresar cum am mai tresărit,
De-ajuns, mi-ar fi, o roată de fântână
Şi-o ie învârtind-o cu o mână
Sub soarele-n cosiţe-i răsărit ;

De-ar fi să mai iubesc cum am iubit,
În ochii ei dă-mi bolta înstelată,
Iar Luna, să se-alinte ridicată
De un salcâm, la poartă, înflorit….

De-ar fi să mai bocesc cum n-am bocit...
Îneacă-mă în lacrimile-amare,
Vărsate râu, în fluviu, până-n mare
De-al meu cătun, din vale, părăsit ;

De-ar fi ca să mai vin cum am venit….

Valeriu Cercel

Vis

De aş putea să strâng în pumni Sahara,
Atât de tare, s-o prefac în stâncă,
Şi-acolo unde-i bolta mai adâncă
Să o ridic şi-apoi să îi iau scara,

Dezlănţuind în albii însetate
Izvoarele curgându-şi apa vie
Prin şipote-n scântei de feerie
Din cheia ce-am topit-o nestemate,

Iar din culori ce triluri se coboară,
Un pat aş împleti viselor tale
Cu aşternut şi perne de petale
Din baobabii-n floare, prima oară,

Unde pe seară, sub aceeaşi Lună,
Am reîncepe-o nouă epopee,
Eu singur om, tu unică femeie,
O lume mai cuminte şi mai bună.

Valeriu Cercel

Satul meu

Prin satul meu ce-l port de ani în gând
La fel cum se gătea în primăveri,
Mă furişez adesea ascultând
Bobocii alintaţi de-un soare blând
Cum se deschid de bucurie-n meri ;

Cobor apoi pe râu, din deal, izvor,
Doar să clătesc în ape cristaline,
Stârnind mireasma pâinii din cuptor,
A morii piatră, ca să mă strecor
Prin lanul verde, crud, iarăşi în mine ;

Ieri dimineaţă roua m-a trezit
Când îmbăia de zor o ciocârlie,
Dormeam pe câmp trifoi proaspăt cosit,
Însă un nor spre casă m-a gonit
Şi-atât de-aproape-am fost atunci de glie ;

Iar ca s-ajung mai repede în sat,
Într-a fântânii roată m-am rotit
Şi-n stropi căzuţi de ploaie m-am uscat
Pe lutul prispei ce l-am încălţat
Când prima oară-n viaţă am păşit ;

Dar astăzi, între Lună şi-ntre Soare
Mă legăn în clopotniţa bătrână
Vestind în bronz de clopot sărbătoare :
E vineri, este “Vinerea cea mare ”
Când cuiu-a sângerat în a Lui mână ;

De Paşti însă, voi fi lângă Isus
Din ochii Lui să mă aprind lumină,
Să ard încă un an pe unde-s dus
Rugându-L să mă ia acolo sus
Când lacrimile cerii-mi se termină,

Acolo unde dorul nu mai doare
Şi lanul cântă doinele la nai,
Acolo unde dragostea izvoare
Şi merii mei se bucură în floare,
În satul ce e gura mea de rai.

Valeriu Cercel