Rugăciune după Anul Nou

O, Doamne ! Cât sunt azi de exaltat,
Chiar fără ajutorul Tău deplin
Am început, precum ai remarcat,
Un an fără să fac niciun păcat
Cu fapta sau cu gândul cel puţin
Şi pân-acum perfect m-am descurcat ;

N-am fost invidios, nu am bârfit,
Nici arţăgos cu cei din jurul meu,
La bunul alteia nu am râvnit,
Iar cu al meu n-am fost deloc zgârcit,
Nu m-am fălit şi ce mi-a fost mai greu,
Prin vis măcar o dat’ nu am minţit,

Însă acum, Te rog anticipat,
Căci anu-i lung şi nu ştiu când năpasta
Mă va lovi cât sunt eu de curat,
Ajută-mă să nu cad în păcat
Şi mai ales, să-ncepi din clipa asta
Când mă voi da, în fine, jos din pat.

Amin.

Valeriu Cercel

Prutul

Prutule, de-atâta vreme, cât eşti azi de tulburat
De sudalme şi blesteme, oare cum de n-ai secat,
Cum de albia-ţi bătrână încă ţine-un brav popor
Să nu dea mână cu mână sub acelaşi tricolor ?…

Şerpuind, cobori în valuri dor de veacuri clocotit,
Pân’ şi sălciile-n maluri ţi-au uscat de-atât bocit,
Cum de ne mai stai în cale între Nistru şi Carpaţi
Dup-atât amar şi jale când de-o mamă suntem fraţi ?

N-auzi tu cum plâng morminte, glasul marilor srăbuni,
Cum bat clopotele sfinte, singure, la rugăciuni ?!
Stefan-Vodă şi cel Mare, nu-i auzi pe-ai lui voinici
Cănd prin lunca ta, cărare, făceau printre venetici ?

Cum de stai curgând alene şi priveşti cu nepăsare
Haita fiarelor viclene ce te ţine la hotare ?
Când vei spulbera tu norii cei spurcaţi din răsărit
Ce ne-au otrăvit feciorii, neamul ni l-au pângărit ?...

Prutule, ţi-am pus gând rău, îţi aduci aminte oare
Când voit-a Dumnezeu să nu mai avem hotare ?!
Milcovul, fratele tău, în clipa de mântuire
Prinzând hora-n jurul său, l-am secat dintr-o sorbire

Înălţând pe-a’ lumii astru, dintr-un sânge, dintr-un lan,
Roşu, galben şi albastru, suflet dac, suflet roman,
Liberi, sub acelaşi soare, ne-am unit pe veci moşia
Şi cu apa-i din izvoare botezând-o România…

Acum este rândul tău, să nu ne mai stai în coaste,
Din Ardeal la Chişinău, românească, mândră oaste,
Toţi copiii lui Traian şi-ai lui Decebal în frunte
Făr’ de lance, buzdugan, tricolor vom face punte

Peste malurile tale, peste lunci, dealuri, câmpii
Să te prinzi în hora mare, ca un frate să ne fii,
Să nu ne mai fi povară, să ne-ajuţi când ne-o fi greu,
Să laşi româneasca ţară, cum ne-a dat-o Dumnezeu.

Valeriu Cercel

Prima zi de şcoală

După luni de plictiseală, zile, nopţi caniculare,
Printre halbe, mahmureală, pe la munte, pe la mare,
Văd aiurea într-un ziar, vestea aia mai nasoală
Desenată de tipar :“MÎINE-I PRIMA ZI DE ŞCOALĂ !”

Pe-o terasă, sub umbrele, cu fetiţe decoltate,
Arătând precum şi ele,-n anu’ trei de facultate,
Ca-m gândit de două ori, ambele la tata doar,
Prezentându-mă în zori, să nu-l văd pe dracu’ iar,

Fi’nd în şcoală cunoscut şi cu ani buni de vechime
Într-a patra, c-au sărit , toţi din clasa mea pe mine,
Însă cu mai mult respect, parcă şi un pic de teamă,
Lucru ce-l găsesc corect, nefiind de-aceeaşi seamă ;

Ce mai vâlvă ! Ce pupici ! Eu, mai mare printre ei,
Se mirau şi-a’ lor mămici ca de zmeul între zmei,
Nu mai zic de-nvăţătoare ce m-au străns cu drag la piept
Şi de doamna directoare, c-am putut să mă deştept,

Iar în clasă, prima oră, fără să mă sinchisesc,
Cu-o excepţie minoră, fui lăsat să şi vorbesc,
Chiar mai mult, mă ascultau, şi nu spun istorioare,
Pedepsit n-am fost să stau, un minut, doar, în picioare,

Şi apoi, ca niciodat’, nimeni nu m-a luat de prost,
Dup-atâta repetat ştiind toate pe de rost,
Mai cu seamă că, a patra, aşa mult ce mi-a plăcut,
De cinci ani, tare ca piatra, altceva nu am făcut,

Că şi tata-i mândru tare, intelectual agrar,
Numai mama vise are, la liceu să fiu măcar
Pe un post de profesor, cu probleme mai uşoare,
Nu cum am, ca-nvăţător, pe la clasele primare.

Valeriu Cercel

Să mori de beat…ar fi un vis

Să mori de beat, fără suspin,
Fără dureri, fără de chin,
Este un vis încântător
Oricărui bun consumator ;

După un şpriţ, aşa, urât,
Pierzându-ţi capul şi, în gât
Să cazi pe şina de tramvai
Trezindu-te, frumos, în rai,

Sau poate, şi mai fericit,
De-un Mercedes să fi lovit,
Ori într-un mod mai bestial,
Muşcat de-o gură de canal ;

Dar cât ar fi de-ngrozitor,
Mereu e-un înger păzitor
Ce-apare din necunoscut
Lăsând şi semne c-a trecut :

O vânătaie, un cucui,
Un ochi albastru-gri-verzui,
Iar norocos dacă ai fi,
Un dinte numai ţi-ar lipsi,

Fi’nc’ă pe unde-ai consuma
Se ţine după sticla ta,
Şi numai când s-a ramolit
Îţi poţi vedea visu-mplinit,

Să ieşi din crâşmă şi, pe scări,
Matol, pe una din cărări,
Fără suspin, cum am mai zis,
Să faci apelu-n paradis,

Cum, baftă, Fane a avut
Asear’, când trenu’ a pierdut
Îngerul lui fără de grai,
De a ajuns Fane în rai,

Plecă spre casă, turmentat,
Şi parcă s-a evaporat !
Ieşind pe uşă, nonşalant…
Din vagonul restaurant.

Valeriu Cercel

Pescarul

Este persoana-aceea care,
Din Valea Seacă-n Machu Picchu,
De-ar fi să-i zici c-a prins un viciu,
Ţi-ar arăta…”atât de mare !!!”

E individul ce, efort
Pe lac depune şi de plouă,
Iar de-a-nţepat o fâţă, două,
Numeşte-această treabă, sport,

E singurul din cei în viaţă
Care, modest, precum se ştie (!)
Cu-n peşte în fotografie,
Pe el nu-l vezi să stea în faţă,

E-un poliţai care, pe targă,
De sete, foame leşinat,
Nu pleacă pân’ ce n-a luat
Un infractor, măcar, pe vargă,

Şi tot el e nevinovat (!)….
Pentru a nu ştiu câta oară
Se laudă c-a tras pe sfoară
Pe-atâţia şi….nu-i condamnat,

E comunistu’ ăl mai mare,
Ce, fără pâine, mămăligă,
Doar cu carnetu-n mănă strigă
Sperând să prindă roşioare,

E insul ce, bun de guriţă,
Cu polonicul învăţat,
E mulţumit când i-a picat
Măcar o ştiucă-n linguriţă,

E un flăcău ce, la parâmă
Trăgând o noapte-n disperare ,
Posedă muşchi ca să declare
C-ar mai avea un pic de râmă,

E juna care-a prins un domn
În plasa ei, şi de un an
Caras visează, sau biban,
Mergând de mână cu un somn,

E pensionarul ce, dieta
Pe la scrumbii şi-o tot răsfaţă
Fără de băţ, nici plumbi, nici aţă,
Uşor, de sus….cu mulineta….

Sunt vicioşii-aceia care
S-or duce unul câte unul….
Başca femei, rachiu, tutunul….
Noroc că au….multă răbdare.

Valeriu Cercel

Cucuie

N-am crezut cât e de şuie
Lumea asta, să vă spui :
Cineva a rupt un cui
Într-o ţară unde cuie
Voie să se rupă nu e,
Ca apoi, unde mai pui,
Îi trecu prin cap, hai-hui,
O idee, să se suie,
Să declare că el cuie
A rupt multe-n viaţa lui
Şi îl doare în ţugui,
Plus c-ar vrea şi o statuie
Fi’n’că prost el cică nu e
Altul ca şi dumnealui,
Dar aşa cum percepui,
Orice uşă o descuie
Că bănuţii ca să-i puie
N-are unde-al dracului !
De-a ajuns, pe cărărui,
Membru permanent în UE
Cu-o grămadă de cucuie,
Iară io…să fac pistrui !
Jur, am rupt numai un cui,
Într-o seară cu-o duduie
Galbenă ca o gutuie
De-o lăsai doar cu-n cucui,
Şi plătesc…de nu vă spui !

Valeriu Cercel

Poveste de la etajul zece

Poveste de la etajul zece

Mi-am luat şi eu de-un an apartament,C-un dormitor, pe colţ, la termopane,Nu spun cât m-a costat căci, evident,Pentr-un burlac este de milioane,Am o vedere splendidă la parcŞi lăptăria-i jos chiar la intrare,Iar liftul funcţionează, că remarc,De joi nu mă mai vaiet de picioare…O chestie minoră, o găsesc,Vecinele mă fac pe zi ce trece Să mă, şi-n toiul iernii, răcorescSub duş, bine-nţeles, cu apă rece :Blondina de la unu’, pe balcon,M’aduce, înşirându-şi să se zvinteChiloţii cu dantele roz-bombon,Să mor de ciudă-n apa lor fierbinte,La doi, stau două fufe cu chirieCe n-am văzut o dată că îşi spalăPe sfoara din balcon ceva să fieAvând servici la “Baia comunală”,La trei, stă o pipiţă, e model,Ce-nvârte ierni la munte, veri la mareŞi-o zi nu stă mai mult la un hotel,Cu-aşa picior mereu e-n deplasare,La patru e-o cadână, văduvioară,Ce nu o văd nici printre picături,De-i toamnă, vară, iarnă, primăvară,Pe-acasă vine când nu e-n călduri,Apoi la cinci e alta muncitoare,Care trăgând pe brânci la doi stăpâni,De-atâtea zile acre şi amareS-a dus, fiind sezonul de căpşuni ;Mai sus, băgată-n chesti’ dubioase,Stă una cu-o profesie ciudată,Ţinu şi ea ca fraiera de şaseŞi-a luat vreo patru coţi şi jumătate ;La şapte şi la opt, parcă-n necaz,Avui să am vecine două babeCe apa şi-o-ncălzesc pe aragazCând rar vor să se spele, de zgârcioabe ;La nouă e de-un an jumate, golŞi sper s-apară una, chiar bălaie,Ce-şi face tratamente cu nămolŞi-apoi să îl dea jos sărind în baie,Fiindcă după cum aţi presupus,Cu-aşa vecine, proprietar la zece,Pân’ să ajungă apa caldă susFac duşuri tot mereu cu apă rece. Valeriu Cercel

Vacanţa mare !

Dintre anii mei de şcoală
Alegând la întâmplare,
Mi-a plăcut, fără-ndoială,
Cel mai mult…vacanţa mare !

Nu aveam clipe s-aud,
De citit, de studiat,
Ori vreuna să asud
C-aş fi prins la copiat,

Cărţile, de le-atingeam,
Fin, cu deştele, un pic,
Se-ntâmpla când mă-ncingeam
La vreun poker sau şeptic….

Uitam zile ce-am chiulit
De la ore de poveşti,
Şi de şuturi ce-am primit
După meciuri pe Giuleşti,

Uitam şi de tabla neagră,
Creta refuzând să scrie,
Cum sărea, fără Viagră,
Profesorul de chimie,

Uitam şi de profa Lia,
Mai ales cât de mişto
Învăţam geografia
Contemplând al ei popo’….

De şedinţe cu părinţii
Când eram serviţi pe tăvi,
Uitam ca şi de toţi sfinţii
Ridicaţi de tata-n slăvi,

Şi-a mea bancă, de la geam,
Nu puteam s-o reculeg,
Când la mare o frigeam
Cu vara unui coleg,

Dădeam lungi extemporale,
Sus pe “Babe”-n pragul serii,
Şi ce teze bestiale,
Jos, la “Peştera muierii” !

Nu-mi păsa de-o notă rea
La “Gambrinus”, “Bolta rece”,
Când vacanţa se-ncheia
Tot mereu cu nota zece !

Astfel, prins de-a vieţii roată,
Mi-aş dori ca în prezent,
Să rămân măcar o dată,
La vacanţă……repetent !

Valeriu Cercel

Vacanţe, vacanţe….

Cică numa-ntre Constanţa,
Iaşi, Craiova, Satu Mare,
Fetele îşi fac vacanţa
Şi la munte şi la mare,

Iar băieţii, nu că-s hoţi,
Ori că au vreo stea în frunte,
Fac vacanţa,-aproape toţi
Şi la mare şi la munte,

Dar mai sunt unii, se pare,
Ce vacanţa o chiulesc :
Nu fac munte, nu fac mare,
Fac şi ei doar ce găsesc !

Valeriu Cercel